sâmbătă, 24 octombrie 2015

Mami, nu vreau acasa!



Stiu ca fiecare scriere poate avea rezonanta in sufletul celui care citeste, dar intai intamplarea a avut ecou in sufletul meu.
Cum in ultimul timp am fost activa in gestionarea blogului bbcenter m-am gandit daca acest blog sa ramana asa cum l-am vazut la inceput si...
L-am vazut ca pe un jurnal in care sa scriu cum intamplarea ma surprinde sau ma duce intr-o directie pe care nici nu o banuiam, dar logica de fapt.

Asadar, revin.
Pagina mea personala de facebook capata un alt drum si un alt sens pe care teoretic nu l-am prevazut.
Simt ca ma responsabilizeaza mai mult, cu toate ca nu acesta era scopul. Transformarea contului facebook in pagina am vazut-o fireasca, dar ma surprinde putin.

Astazi sunt eu, mamica.
Eu, mamica de demult, mamica de astazi un observator, cateodata, fara sa imi doresc asta.
Articolul stiu ca va fi citit. Nu stiu daca va ajunge sa fie citit si de mamica a carei situatie o voi descrie, dar imi doresc, draga mamica, sa te ajut sa poti simti diferit.

In curtea scolii, asteptandu-ne copiii.
Parinti multi si bunici.
Clasa I si clasa a II-a.
O curte a scolii cu parinti care pareau relaxati. Ma intrebam cateodata cum pot fi unii parinti atat de relaxati?
Privesc generatii de parinti. Alti parinti fata de cei care au fost atunci cand fata mea era clasa I. Acum 15 ani.
Oare eu acum 15 ani aveam timp sa privesc parintii din curtea scolii? Eram atat de calma, incat sa vad mai mult decat povara unei asteptari, programata fiind sa fug in alta parte? Sa gatesc? Sa fac curat? Sa impac pe toata lumea?
Nu imi amintesc.

Si ieri, nu intamplator, din trecutul meu reapare trairea.
O alta mamica, asemeni mie de acum 15 ani, cu un copilas in brate, o fetita de 2 ani, astepta calma sa apara fiul ei de clasa I.
Atenta fiind la puiul meu, care iesea increzator pe usa scolii, impreuna cu noii lui prieteni, aud plansul disperat al unui alt copil care striga:
"Mama, te rog, nuuu!!!!"
Un strigat sfasietor al unui copil care parea ca exprima o frica teribila, o teama de a nu-i face mama ceva.
Am iesit din normalitatea mea, din calmul meu, al celor 42 de ani si privesc ingrijorata in directia de unde venea tipatul sfasietor al baiatului. Am gandit ca i s-a intamplat ceva.
Nu intelegeam.
Il imbracam pe micutul meu si fara sa vreau m-am lasat purtata de suferinta din strigatul copilului.

Privesc inca o data:
In brate cu a sa fetita, mama parea neputincioasa. O mama. O mama tacuta care aplica o regula unui copil, una de ea stabilita anterior, nu stiu care.
Copilul era evident speriat, iar ea ramanea dreapta, darza in ceea ce stabilise cu copilul sau.
Parea ca nu vrea sa mearga acasa. Ii era frica de ceva. Plangea. Tras de mana de mama sa, se opunea.
Toti parintii costernati. Copiii curiosi si speriati de strigatul copilului dar si de atitudinea mamei care parea ca disciplineaza.

Mama cu puiul in brate nu avea solutii. Exprima furie si atat.

"Eu ma duc catre baiat si mama sa ii ajut" spun eu. Mi se rupea inima.
"Lasati-i, stie mama ce o fi gresit baiatul." imi spune o bunica.

Gresit baiatul?
O fi gresit, a incalcat cu regula stabilita de mama sa, de tatal sau, de invatatoare, nu stiu...dar modul in care el isi exprima frica fata de mama, mi-a rupt inima.

M-am apropiat, am simtit nevoia sa ajut fratele mai mare.
"Ce s-a intamplat?" "Esti bine?"
Baiatul parea ca se linisteste putin. Am spart bula in care intrasera toti trei, bula negativa pe care o intretineau.
Isi domoleste plansul si revine: "Mami, nu vreau!"
Mamica realizeaza ca se afla intr-o situatie pe care noi am observat-o si lasa fetita cea mica, fetita cea strans lipita de mami care nu intelegea ce se intampla cu mama sa, cu fratele sau.
Era lipita si se hranea doar cu aparenta siguranta pe care i-o transmitea imbratisarea extrem de stransa a mamei.

Baiatul pare ca se linisteste din criza si plange in continuare, in timp ce mama sa il trage catre iesirea din curtea scolii.
"Mama, te rog, nu!!" continua el plangerea.

Ies impreuna pe poarta scolii.
O mama cu o fetita in brate, lipita strans de mama sa, tragand dupa ea un baiat scolar care se indrepta catre ceva sau cineva care il speria rau.
Parintii isi vad de treaba lor. Fiecare cu puiul sau. Copiii se joaca impreuna. E vineri.

"Mami, mie mi s-a rupt sufletul de acel baitel. Tu ce simti?"
Al meu copil era calm si nu parea ca a fost influentat. Se juca cu un alt baietel.
Intreb parintele de langa mine:
"Nu stim cum a gresit copilul" imi raspunde.

Am ramas ingandurata.
Sunt persoana care nu pot sa trec mai departe daca o situatie apare in calea mea. Chiar nu pot.
Ea a venit cu un sens, daca altii nu sesizeaza,  ea a fost pentru mine.

Aceasta situatie a rezonat cu "mine" de acum 15 ani, cand cu un copil in brate, un baietel mic, alergam catre o scoala pentru a-mi lua fata cea mare de scoala.
Aceasta situatie a readus in mine sentimentul de neputinta pe care l-am avut eu ca mama, atunci si pe care simteam ca il are si mama aceasta, sentimentul ca nu pot face destul intr-un timp suficient, ca nu sunt ascultata destul de copilul meu.
A iesit din mine amintirea dureroasa a unei critici pe care i-o facuse invatoarea fetei mele, iar eu ma simteam responsabila, insuficient de capabila sa fac fata cerintelor casei, cerintelor sotului, cerintelor familiei extinse, de a face lucrurile foarte bine.
Eram si eu o mama care ma simteam judecata daca invatoarea facea o sugestie sau aparea vreo critica fetei mele.

Si eu am fost nervoasa si nu am stiut sa imi impart sarcinile, nu am stiut sa cer ajutorul cand simteam ca ma impovara ceva sau cineva. Cautam solutiile intr-o alta directie decat cea reala. Cateodata imi proiectam trairile negative asupra copilului. Era un val pe care mergeam, atunci parea firesc fiindca...asa facusera si parintii mei.

Eu am rezonat cu mama pe care o avusesem in fata mea.
As fi vrut sa o ajut, sa ii spun ca micutul ei are nevoie de ea, avea nevoie si el sa stea in bratele ei, macar sa il stranga tare in brate atunci cand plange si sa-i spuna ca il intelege.
Doream sa ii spun ca toti copiii sunt puri, ca nu exista decat anumite comportamente negative pe care le pot genera daca se simt amenintati, neintelesi, neiubiti.

As fi vrut sa ii spun sa isi stranga puii in brate si atat. Pe amandoi o data. Si sa planga o data cu ei.

Sa isi planga perioada grea pe care parea ca o are:

  • sarcina a doi copii o data
  • sa  recunoasca acest lucru si fata de cel mare
  • sa isi dea drumul emotiilor sa curga
  • sa exprime macar fata de ea neputinta fireasca unei etape trecatoare din viata ei 
  • sa ii spuna baiatului ca il iubeste neconditionat
  • sa il imbratiseze si sa taca, daca nu simtea altceva


Imi doresc sa ma mai intalnesc cu ea. Imi doresc sa citeasca ea sau alte persoane care simt cuvintele mele.

Si eu am fost acolo si am avut nevoie sa trec prin anumite experiente negative pentru a ma putea schimba, pentru a putea sa vad altfel lucrurile, sa intru in contact cu alt gen de informatie.
Dar as vrea sa ajunga catre voi mesajul acesta:
"Inteleptul invata din greselile altora, inteleptul invata si evita greseala"

Uneori cresterea copiilor pare sa ne impovareze, dar intrebarea fireasca este:
Copiii ne impovareaza?
Sau alte sarcini pe care le avem de facut?
Alte trairi negative pe care le avem in relatie cu alte persoane?
Poate fi relatia cu invatatoarea sau cu sotul.
Alteori mamicile se simt impovarate sa ramana acasa pentru a-si creste puii.

Ce nevoie este ascunsa in spatele poverii de a creste sau de a-ti educa puii?
Ce lucruri te nemultumesc de fapt?
Poti fi sincera cu tine?
Ce lucruri ai vrea sa se schimbe in viata ta?
Ce ai vrea sa faci cu viata ta? Poti sa fac asta? Cum faci asta?

Ne intoarcem undeva in copilaria noastra cand educatia cu pedepse a functionat.
Crezi ca a functionat pe tine. Poate.
Dar astazi, nu e firesc sa proiectezi furie in relatia cu copilul tau.
Avem capacitatea de a rationa inainte de a actiona.

As sugera o indreptare catre citire:
Afla despre educatia cu iubire.
Afla cat de mult valoreaza o imbratisare pentru copilul tau.
Afla cat de multe poate face tacerea intr-un anume moment.
Cunoaste nevoile copilului tau si vezi ca ele sunt pure.
Rabdarea si tacerea sunt grele, dar dau rezultate.

Te indemn sa simti adesea cum te incarci din simpla imbratisare a copiilor tai
Si poti capata suficienta forta pentru celelalte lupte pe care le ai in viata ta.


Cu drag am scris,
Pentru mine,
Pentru tine,
Pentru ea,
Pentru copiii mei
Liliana Tudose

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu