Mami, nu vreau acasa!

Stiu ca fiecare scriere poate avea rezonanta in sufletul celui care citeste, dar intai intamplarea a avut ecou in sufletul meu.
Cum in ultimul timp am fost activa in gestionarea blogului bbcenter m-am gandit daca acest blog sa ramana asa cum l-am vazut la inceput si...
L-am vazut ca pe un jurnal in care sa scriu cum intamplarea ma surprinde sau ma duce intr-o directie pe care nici nu o banuiam, dar logica de fapt.

Asadar, revin.
Pagina mea personala de facebook capata un alt drum si un alt sens pe care teoretic nu l-am prevazut.
Simt ca ma responsabilizeaza mai mult, cu toate ca nu acesta era scopul. Transformarea contului facebook in pagina am vazut-o fireasca, dar ma surprinde putin.

Astazi sunt eu, mamica.
Eu, mamica de demult, mamica de astazi un observator, cateodata, fara sa imi doresc asta.
Articolul stiu ca va fi citit. Nu stiu daca va ajunge sa fie citit si de mamica a carei situatie o voi descrie, dar imi doresc, draga mamica, sa te ajut sa poti simti diferit.

In curtea scolii, asteptandu-ne copiii.
Parinti multi si bunici.
Clasa I si clasa a II-a.
O curte a scolii cu parinti care pareau relaxati. Ma intrebam cateodata cum pot fi unii parinti atat de relaxati?
Privesc generatii de parinti. Alti parinti fata de cei care au fost atunci cand fata mea era clasa I. Acum 15 ani.
Oare eu acum 15 ani aveam timp sa privesc parintii din curtea scolii? Eram atat de calma, incat sa vad mai mult decat povara unei asteptari, programata fiind sa fug in alta parte? Sa gatesc? Sa fac curat? Sa impac pe toata lumea?
Nu imi amintesc.

Si ieri, nu intamplator, din trecutul meu reapare trairea.
O alta mamica, asemeni mie de acum 15 ani, cu un copilas in brate, o fetita de 2 ani, astepta calma sa apara fiul ei de clasa I.
Atenta fiind la puiul meu, care iesea increzator pe usa scolii, impreuna cu noii lui prieteni, aud plansul disperat al unui alt copil care striga:
"Mama, te rog, nuuu!!!!"
Un strigat sfasietor al unui copil care parea ca exprima o frica teribila, o teama de a nu-i face mama ceva.
Am iesit din normalitatea mea, din calmul meu, al celor 42 de ani si privesc ingrijorata in directia de unde venea tipatul sfasietor al baiatului. Am gandit ca i s-a intamplat ceva.
Nu intelegeam.
Il imbracam pe micutul meu si fara sa vreau m-am lasat purtata de suferinta din strigatul copilului.

Privesc inca o data:
In brate cu a sa fetita, mama parea neputincioasa. O mama. O mama tacuta care aplica o regula unui copil, una de ea stabilita anterior, nu stiu care.
Copilul era evident speriat, iar ea ramanea dreapta, darza in ceea ce stabilise cu copilul sau.
Parea ca nu vrea sa mearga acasa. Ii era frica de ceva. Plangea. Tras de mana de mama sa, se opunea.
Toti parintii costernati. Copiii curiosi si speriati de strigatul copilului dar si de atitudinea mamei care parea ca disciplineaza.

Mama cu puiul in brate nu avea solutii. Exprima furie si atat.

"Eu ma duc catre baiat si mama sa ii ajut" spun eu. Mi se rupea inima.
"Lasati-i, stie mama ce o fi gresit baiatul." imi spune o bunica.

Gresit baiatul?
O fi gresit, a incalcat cu regula stabilita de mama sa, de tatal sau, de invatatoare, nu stiu...dar modul in care el isi exprima frica fata de mama, mi-a rupt inima.

M-am apropiat, am simtit nevoia sa ajut fratele mai mare.
"Ce s-a intamplat?" "Esti bine?"
Baiatul parea ca se linisteste putin. Am spart bula in care intrasera toti trei, bula negativa pe care o intretineau.
Isi domoleste plansul si revine: "Mami, nu vreau!"
Mamica realizeaza ca se afla intr-o situatie pe care noi am observat-o si lasa fetita cea mica, fetita cea strans lipita de mami care nu intelegea ce se intampla cu mama sa, cu fratele sau.
Era lipita si se hranea doar cu aparenta siguranta pe care i-o transmitea imbratisarea extrem de stransa a mamei.

Baiatul pare ca se linisteste din criza si plange in continuare, in timp ce mama sa il trage catre iesirea din curtea scolii.
"Mama, te rog, nu!!" continua el plangerea.

Ies impreuna pe poarta scolii.
O mama cu o fetita in brate, lipita strans de mama sa, tragand dupa ea un baiat scolar care se indrepta catre ceva sau cineva care il speria rau.
Parintii isi vad de treaba lor. Fiecare cu puiul sau. Copiii se joaca impreuna. E vineri.

"Mami, mie mi s-a rupt sufletul de acel baitel. Tu ce simti?"
Al meu copil era calm si nu parea ca a fost influentat. Se juca cu un alt baietel.
Intreb parintele de langa mine:
"Nu stim cum a gresit copilul" imi raspunde.

Am ramas ingandurata.
Sunt persoana care nu pot sa trec mai departe daca o situatie apare in calea mea. Chiar nu pot.
Ea a venit cu un sens, daca altii nu sesizeaza,  ea a fost pentru mine.

Aceasta situatie a rezonat cu "mine" de acum 15 ani, cand cu un copil in brate, un baietel mic, alergam catre o scoala pentru a-mi lua fata cea mare de scoala.
Aceasta situatie a readus in mine sentimentul de neputinta pe care l-am avut eu ca mama, atunci si pe care simteam ca il are si mama aceasta, sentimentul ca nu pot face destul intr-un timp suficient, ca nu sunt ascultata destul de copilul meu.
A iesit din mine amintirea dureroasa a unei critici pe care i-o facuse invatoarea fetei mele, iar eu ma simteam responsabila, insuficient de capabila sa fac fata cerintelor casei, cerintelor sotului, cerintelor familiei extinse, de a face lucrurile foarte bine.
Eram si eu o mama care ma simteam judecata daca invatoarea facea o sugestie sau aparea vreo critica fetei mele.

Si eu am fost nervoasa si nu am stiut sa imi impart sarcinile, nu am stiut sa cer ajutorul cand simteam ca ma impovara ceva sau cineva. Cautam solutiile intr-o alta directie decat cea reala. Cateodata imi proiectam trairile negative asupra copilului. Era un val pe care mergeam, atunci parea firesc fiindca...asa facusera si parintii mei.

Eu am rezonat cu mama pe care o avusesem in fata mea.
As fi vrut sa o ajut, sa ii spun ca micutul ei are nevoie de ea, avea nevoie si el sa stea in bratele ei, macar sa il stranga tare in brate atunci cand plange si sa-i spuna ca il intelege.
Doream sa ii spun ca toti copiii sunt puri, ca nu exista decat anumite comportamente negative pe care le pot genera daca se simt amenintati, neintelesi, neiubiti.

As fi vrut sa ii spun sa isi stranga puii in brate si atat. Pe amandoi o data. Si sa planga o data cu ei.

Sa isi planga perioada grea pe care parea ca o are:

• sarcina a doi copii o data
• sa  recunoasca acest lucru si fata de cel mare
• sa isi dea drumul emotiilor sa curga
• sa exprime macar fata de ea neputinta fireasca unei etape trecatoare din viata ei 
• sa ii spuna baiatului ca il iubeste neconditionat
• sa il imbratiseze si sa taca, daca nu simtea altceva

Imi doresc sa ma mai intalnesc cu ea. Imi doresc sa citeasca ea sau alte persoane care simt cuvintele mele.

Si eu am fost acolo si am avut nevoie sa trec prin anumite experiente negative pentru a ma putea schimba, pentru a putea sa vad altfel lucrurile, sa intru in contact cu alt gen de informatie.
Dar as vrea sa ajunga catre voi mesajul acesta:
"Inteleptul invata din greselile altora, inteleptul invata si evita greseala"

Uneori cresterea copiilor pare sa ne impovareze, dar intrebarea fireasca este:
Copiii ne impovareaza?
Sau alte sarcini pe care le avem de facut?
Alte trairi negative pe care le avem in relatie cu alte persoane?
Poate fi relatia cu invatatoarea sau cu sotul.
Alteori mamicile se simt impovarate sa ramana acasa pentru a-si creste puii.

Ce nevoie este ascunsa in spatele poverii de a creste sau de a-ti educa puii?
Ce lucruri te nemultumesc de fapt?
Poti fi sincera cu tine?
Ce lucruri ai vrea sa se schimbe in viata ta?
Ce ai vrea sa faci cu viata ta? Poti sa fac asta? Cum faci asta?

Ne intoarcem undeva in copilaria noastra cand educatia cu pedepse a functionat.
Crezi ca a functionat pe tine. Poate.
Dar astazi, nu e firesc sa proiectezi furie in relatia cu copilul tau.
Avem capacitatea de a rationa inainte de a actiona.

As sugera o indreptare catre citire:
Afla despre educatia cu iubire.
Afla cat de mult valoreaza o imbratisare pentru copilul tau.
Afla cat de multe poate face tacerea intr-un anume moment.
Cunoaste nevoile copilului tau si vezi ca ele sunt pure.
Rabdarea si tacerea sunt grele, dar dau rezultate.

Te indemn sa simti adesea cum te incarci din simpla imbratisare a copiilor tai
Si poti capata suficienta forta pentru celelalte lupte pe care le ai in viata ta.


Cu drag am scris,
Pentru mine,
Pentru tine,
Pentru ea,
Pentru copiii mei
Liliana Tudose

NVDC in prezentatie pelviana. Intamplator sau cu ajutor?

Aceasta poveste am scris-o dupa ce am povestit-o de multe ori...
Asadar este timpul scrierii!
Multumesc Lui Dumnezeu fiindca cateodata sunt atat de ocupata, incat timpul scrierii pare sa fie limitat, insa,
Exista o vreme pentru fiecare daca sti sa astepti cu calm si..
Sa dai, sa faci 100% oriunde esti, orice faci, cu oricine faci.

In inceputurile mele ma ghidam, ma hraneam din aceasta deviza:
"Liliana, uita-te in sus si afla cu ce sunt altii mai buni decat tine, cum au reusit, care le-a fost calea si alege scopuri inalte,
Dar nu uita ca si tu esti mai buna decat altii si tine minte caile prin care ai reusit"
Ma hranesc inca din aceasta afirmatie si as putea sa spun ca, in acest fel tin coarda mereu intainsa, invat si imi analizez slabiciunile, dar imi stiu si plusurile prin rezultate.

De aceea revin la ceea ce spuneam initial:
"Da 100% din ceea ce faci, Da tot!"
Pentru mine acest lucru inseamna implicare totala, informare, dedicare, iubire de oameni si recunostinta. Multa, multa recunostinta.
Acesta este timpul meu 100% dedicat scrierii acestui articol.
Imi doresc ca acest articol sa transmita emotia, informatia, drumul...
Si multa, multa invatatura.

Este un articol mult asteptat, iar povestea am scris-o initial fragmentata pe un grup destinat mamicilor.

Nasterea in prezentatie pelviana
Nasterea in prezentatie pelviana a fost o provocare pentru mine, ca educator, apoi ca insotitor la naştere. In experienta mea avusesem prima NVDC in Isis acum 5 ani, iar acea mamica a avut atâta determinare încât să poata convinge medicul sa accepte ca ea sa nasca natural dupa ce in urma cu 1 an si 8 luni fusese operata. Era colega mea, educator Lamaze din Piatra Neamt.
Eu am simtit-o ca pe o reusita a echipei, dar si a mea personala.
Prima nastere vaginala dupa cezariana in Isis, cand Romania nu accepta ca o femeie care avusese un uter sectionat sa mai poata naste natural.
Isis, dr. Zaher Mohamed, Ela-mamica au deschis drumuri, Ela impreuna cu mine in pregatire, privire, tacere, respiratie, ghidare...

Rutina NVDC
Acum NVDC este rutină in maternitatea Isis, dar nu toate femeile care isi propun o NVDC finalizeaza cu o nastere naturala. Sunt multi factori implicați, iar eu cred că " antrenantul" anterior este parte importanta din reusita.

O gravida se pregateste pentru NVDC 
Stiam despre aceasta graviduta care urma sa vina catre Constanta.
Ea scrisese un mesaj pe site-ul www.isis-med.ro la varsta de 20 de saptamani prin care isi exprima dorinta de a avea o NVDC. Mesajul a fost directionat catre mine. Am tinut legatura cu ea prin email-uri prin care imi propusesem sa traducem experienta primei nasteri, care se finalizase cu o cezariana. Urma sa ne intalnim pentru cateva sedinte pentru a pregati NVDC.
Inca nu stiam ca Emilia era in Constanta. am fost sunata  si aud o voce dezamagita:
"Vreau sa ne intalnim, imi doresc NVDC, iar bebelusul este pelvian"
Nu stiam cine este la telefon.
Ascult. Rezonez. Omul din mine spune:
"Cum sa informez aceasta femeie ca sansele sunt minime, aproape inexistente?"
Politetea imi spune sa ascult pentru a afla intentia cu care ma sunase femeia:
"Vreau sa ne vedem cat mai curand, Dr. Ioana Buda mi-a spus sa vin la dvs pentru o consiliere. Am nevoie sa vorbesc cu dvs, fiindca Dr. Zaher parea ca nu este de acord cu decizia mea"

Gandesc:
"Dr. Buda? Consiliere? Ce isi dorea femeia aceasta din Caransebes? Dr. Buda acorda macar o minima sansa acestei femei? Sau a vazut-o ingrijorata si a gandit ca eu am ...metoda...prin care pot sa explic gravidelor...ca o NVDC pelviana este mult prea riscanta?
Noi in Isis nu am avut pelviene, mai ales NVDC!"
Las ratiunea pe locul doi si imi vin cuvintele:
"Doamne, ce vrei sa imi spui? Ce inseamna aceasta experienta in viata mea?
Aceasta experienta este venita si pentru mine. Arata-mi TU, Doamne, ce am de facut eu aici. Arata-mi TU, Doamne, care este sensul meu in aceasta poveste si ajuta-ma sa pot face voia TA"

De fapt ce imi cerea femeia aceasta? O intalnire. Bine, intalnirea pot sa o stabilesc. Apoi? Nu stiu ce va fi. Merg pe mana TA, Dumnezeul meu cel bun!
Calma.
Ne-am intalnit si incercam sa cunosc femeia, parea ca nu se deschide.
Era important pentru mine sa o cunosc. Nu gaseam porti de comunicare. Nu isi permitea sa se deschida. Consilierea mea era mai mult cu tacerea mea, ascultarea ei si...in gand ma rugam "spune-mi Doamne ce sa fac"
Era o persoana care parea ca citise destul de mult, dar se deschisese poarta neincrederii: "Am venit degeaba la Constanta si Dr. Zaher nu vrea sa ma nasca"

Am spus lucrurilor pe nume,
Miracolul naturii,
Dar şi riscurile.
Era tipologia de femeie deschizatoare de uși. Era determinata şi capabila să își asume. 
Era simpla si puternică, cu mult Dumnezeu.
Asa simtit-o.
Cautam o portita prin care sa poata exprima emotia si...Aveam nevoie sa o cunosc mai mult pentru a sti ce isi doreste cu adevarat si daca poate duce aceasta experienta pana la sfarsit.

Intreb:
"Cum se va numi fetita?"
"Ne-am gandit sa se numeasca Ioana fiindca am ascultat o predica dimineata si m-a inspirat povestea despre Ioan Botezatorul"
Mi-am spus:
"Uau! Multumesc, Doamne! Ai deschis poarta comunicarii cu ea si simt ca este voia Ta!"

Dex il descrie pe Ioan Botezatorul astfel:
"Ioan Botezătorul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan, uneori Yoḥanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) este una din figurile centrale ale creștinismului și islamului. Predicator și botezător pe malurile râului Iordan, înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus.
Este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”
Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți"

S-a creat linistea si conexiunea intre noi doua. Mi-au dat lacrimile.
Ioan era cel care a deschis drumul si a anuntat venirea Fiului lui Dumnezeu.
Am simtit ca Dumnezeu mi-a trimis acest gand.
Aceasta femeie va deschide un drum in Isis si un alt drum in Romania pentru femei, pentru femeile care isi doresc si nu mai pot...
Am simtit ca ea este omul potrivit si ca ea avea nevoie doar sa ii accept decizia de a naste pelvian dupa o operatie cezariana.
Si eu ma temeam de actul fizic, sunt om, dar puterea ei in credinta si bucuria ei de a afla ca o sustin, parea ca imi da putere! Era o experienta grea pe care trebuia sa o pregatim riguros!
Eram fericita si simteam ca am de unde sa ma hranesc cu putere.
Au urmat nopti de studiu pentru mine.

Asa cum scriam acum patru ani pe primul meu blog, informatia si practica pe care o avem noi din America si certificarile acestea care ne tin in priza cu tot ce-i nou, este miraculoasa, dar atat de greu de realizat cateodata in Romania...
Pentru orice schimbare trebuie sa existe oameni care sa iasa in fata, sa isi asume, sa fie puternici si sa accepte cu liniste riscurile dar sa aiba determinarea si increderea neclintita in Dumnezeu.
Ne-am intalnit a doua zi: teorie, imagini.

Pauza.
Aceasta pregatire parea sa fie diferita. Femeia avea incredintarea lui Dumnezeu ca va reusi si ca o va sustine in aceasta experienta si ca ii va trimite oamenii potriviti.
Eu am fost unul. Dar prima a fost Dr. Buda care i-a castigat increderea, apoi Dr. Zaher a acceptat fiindca a simtit determinarea ei. Determinare si rugaciune.
Sotul ei, sotul meu. Sotul ei se ruga pentru ea si echipa, sotul meu pentru noi toti, fiindca stia pasiunea mea si...stie ca este voia lui Dumnezeu in ceea ce fac.
Acestea au fost puntile prin care am fost convinsa ca aceasta femeie va reusi.

Am fost foarte incantata!
Imi place să lucrez cu oameni puternici si ea era!
Simpla şi determinată!

Am știut că este timpul unei pelviene in Isis, mă bazam pe acceptul doctoritei Buda, stiam că Dr. Zaher este profesionistul nasterilor naturale dificile cu rezultate bune pentru mamă si copil.
Aveam pace, iar Emilia era bucuroasa că va lupta in echipă cu mine.
Ne am întâlnit: pregătire psihologică pentru această experienţă, dar si practici de intoarcere bebe, poziții, mişcare, masaj.

37- 38 de saptamani, simteam că bebe nu se va intorce
Era o sarcină pelviana in care exista un factor predispozant : copilasul de 1 an si 5 luni, alăptat, purtarea lui pe burtica mamei, relaxarea uterului, copil mare la prima sarcina peste 4000 de grame, uterul nu avusese timp să se refacă, uter relaxat.
Știam că bebelusul a găsit locul potrivit si nu se va intoarce.

Undeva Dumnezeu imi trimitea mesaje.... Si aveam liniste in suflet
Cu două săptămâni înainte o alta mamica de a mea, aceeași situaţie cu doi copilași, pregătita pentru nastere naturala, o nastere naturala in urmă cu 1 an si 6 luni, iar la 39 de saptamini bebe doi s-a întors, pelvian, a fost debut travaliu, suferinţă fetala. S-a impus cezariana. Traisem cu aceasta mamica a mea, imi parea rau. Analizam. Simteam ca experienta Iuliei nu a venit intamplator in  viata mea. Eu eram echilibru pentru ea atunci, dar nici eu nu ma simteam confortabil, ma gandeam daca as fi putut face lucrurile diferit in cazul Iuliei. Aveam ceva de invatat, asta era clar. Dumnezeu imi trimitea o provocare, de aceasta data prin Emilia: eu ca om, eu ca educator.

Stiind ca exista predispozitie pentru pelviana si mai mult, aveam supararea mea ca om, ca travaliul Iuliei se transformase in cezariana, am analizat factorul emotional si mi-am spus:
"Iulia era convinsa ca va fi prezentatie craniana, de aceea nu a putut controla factorul emotional, nu stia cum poate decurge un travaliu si o nastere in prezentatie pelviana."
De aceea vazand determinarea Emiliei, constiinta mea a prelucrat planul de pregatire intens pentru pelviana. Musculatura abdominala, respectiv uterina era extrem de relaxata, imi dadea oarece semne de intrebare: uterul ei ar avea suficient tonus pentru a sustine contractiile unui travaliu?

Increderea in echipa - este esentiala
Am studiat impreuna fiziologia, emotia, dar cel mai mult am dezvoltat increderea in echipa,  care va fi competenta sa intervina in cazul in care capusorul lui bb s-ar fi blocat. Am analizat si acceptat cu pace si solutie fiecare eveniment negativ care ar putea aparea, am descoperit fricile ei, astfel incat travaliul sa curga firesc fara sa existe emotia negativa a trupului, pentru a permite intregului creat si adaptat de Dumnezeu sa functioneze.

Au inceput si sedintele de gimnastica pentru tonifierea muschilior abdominali, pentru intinderea ligamentelor pentru a permite unui copilas sa se nasca cu funduletul sau cu piciorusul in functie de cum ar fi venit.

Incepe travaliul
La 38-39 de saptamani, in timpul sedintelor de gimnastica, colul era deschis, dr. Buda ii spusese deja ca se va naste cu piciorusul si sa fie atenta sa nu simta vreun...piciorus in vagin fiindca oricand poate cobori.

 Au inceput contractiile in zona inferioara. Bucurie!
"Continuam miscare specifica"
Acasa: presiune zona inferioara abdomen, peste noapte s-au fisurat membranele, dimineata la spital: col deschis 2-3.

Liniste, bucurie äbia asteptam!
Toata echipa astepta, dar sansa ei a fost ca au existat multe nasteri si interventii. Ea a stat mai mult singura asa cum isi dorea. Debutul travaliului si prima etapa au fost usoare, in liniste, in salonul "Nasterea ca acasa" cu bazinul.
Ora 9 dilatatie 2
Ora 14.00 dilatatie 7-8, deja se simtea bine piciorusul fetitei.

Emilia-calm, incredere, pozitie, respiratie, naturalete.
Echipa de medici pentru a incuraja, directiona discret pentru a lasa femeia libera.
Langa ea in permanenta eu la cap-psihic, Laura-moasa responsabilitate medicala.
Agitatie in intreg blocul de nasteri, operator.
Vara aglomeratie, dar noi nu auzeam... Ne incarcasem toate trei cu calm, liniste, Dumnezeu, rugaciuni ale celor de acasa, din doua biserici-a mea si a Otiliei-Caransebes si mai mult-rugaciune in mod special pentru echipa, pentru Dr. Zaher sa aiba puterea, calmul, inspiratia sa poata interveni.

Acestea ne tineau increderea pe o o punte mai mult decat ridicata.
Cautarea pozitiei de a impinge, nu gasea, nu simtea. Cauta. Bebe era bine. Isi mentinea calmul si respira pentru bebe, chiar daca cateodata parea ca trec timpii si mami oboseste, ca trec timpii cu un piciorus care se simtea in vagin la controlul dr. Buda.
Uneori parea ca efortul este mult prea mare pentru mama.
Stia sa se echilibreze intre contractii. Stia sa respire. Ne privea si intra in lumea ei, unde primise o promisiune in rugaciunile ei "E voia lui Dumnezeu sa vina din Caransebes la Constanta sa nasca si EL o va sustine"
Facea abstractie de tot ce era in jur, noi cu emotiile noastre atent ascunse, noi cu zambet, dar detasare si atentie deosebita catre bebe si uter...Era o sticluta cu miere pe care o folosea cateodata, atunci cand energia parea ca i se consuma.

Ora 17.35 fatul incepe sa curga, usoara tractiune piciorus dr. Zaher, intoarcere-manevra, emotie-echipa neonatologie pregatita.
Emotie toti, liniste.
Dr . Zaher are nevoie de noi.
Acesta este momentul cand fiecare stie ce are de facut, doar rugaciunea in gand este salvatoare pentru ginecologul care are in mana viata data de Dumnezeu...mama si prunc.
Piciorus tensionat...Curge.
Dr Zaher stapan, Dr. Buda pregatita, Dr. Ciornei alaturi, Medicul de garda, Dr. Anestezist, Dr, Oprea neonatolog.
Emotie-piciorus care curge prea incet pentru noi care traim pentru si prin bebelus.
Prea incet dar sigur!

El stie ce face: copilul, dar si doctorul!
Curge.....trunchi...manute. Oprire cap!
Emotie! Liniste.
Trup alungit. Nefiresc.
Neonatologia atenta. Echipa pregatita deja si in sala de operatie.
Manevrea puternica, rasucire doctor Zaher!
Se naste!
Tipat puternic mama!
Eliberare mama-fericire!

Circulara de cordon, cordon scurt, manevra ingreunata de cordon.
Ajutor ferm, prompt, rasucire bebe, alimentare cu sange prin cordon.
Nou nascut cianotic.
Primeste sange prin cordon, manevre rapide de resucitare fiind inca atasat de cordon.
Tonus bun in 5 secunde.
Preluat rapid de echipa de neonatologie: stimulari tactile, oxigen aspiratie, inca cinci secunde bebe plange viguros.
Apgar 9!

Ohhhh! Emotia!

Atat de multe emotii pentru bebe care a calmat la randu-i echipa de neonatologie!
Un bebe care a demonstrat ca a trecut printr-o experienta grea, dar ca Dumnezeu l-a inzestrat cu capacitate rapida de adaptare.
Un piciorus initial cianotic, usor vanat, edematiat. Intr-o ora aceasta cianoza s-a retras, in 24 de ore edemul se reducea, era piciorusul care statuse in vagin, usor strans de colul care inca nu se dilata suficient pentru a permite coborarea.
In 24 de ore, edem redus, apoi a persistat o  usoara "vanataie" la piciorus.
La trei zile s-a retras.
Bebe alaptat in tandem externat la trei zile din maternitate.

Invaturi?
Stiu ca este o poveste deschizatoare de drumuri, dar nu a fost usoara emotional!
Pentru nimeni! O cezariana era mult mai simpla pentru toata lumea!
Dar satisfactia...sper ca ati citit-o printre randuri!

Invaturi pentru mine si noi toti?
Uneori daca mintea ta spune ca este imposibil de realizat ceva, daca atitudinea altora te indreapta catre altceva decat simti,
Ramai calm si intraba-te:
"De ce aceasta experienta in viata mea?"
"Care este sensul acestei persoane in viata ta?"

Ramai calm si asteapta.
Si atunci vei vedea ca nimic nu este de nerealizat daca este
"Placut lui Dumnezeu"
 Si chiar...
Nimic nu este intamplator!
Asta am simtit eu.

Oh, parinte! Ce facem, copile?

Adăugaţi o legendă

Simt o avalansa de sentimente, cuvintele mi se aglomereaza in minte inca inainte de a le asterne si imi doresc atat de mult sa exprim situatia neutru, sa exprim si sa deschid sufletul, mintea celor care sunt plecati in "tari straine"pentru un trai mai bun.

Am gandit daca sa impartasesc povestea cu voi sau sa ma duc intr-un colt al casei si sa plang. Sa plang de mila unei mame decente cu varsta de 76 de ani aflata singura pe lume cu copiii departe, sa plang de mila parintilor mei aflati departe de noi, de mila mamei sotului meu, de batranetile lor care vor veni, firesti de altfel, fiecarui om.

Sa plang si sa tac?

Sa plang si doar sa schimb atitudinea mea, a sotului meu, a familiei mele in astfel de situatii? 

Aceasta intamplare a venit in viata noastra, am gandit.

Nimic nu este intamplator,da!

Daca acum trei zile anticipam ca ma voi simti rau si asteptam cumva sfarsitul de saptamana sa ma refac, surprinzator, sambata viroza m-a scos complet din sistem pentru 24 de ore. Am simtit nevoia sa stau numai la pat, febra, catar respirator. Curgeau apele si eliminam secretii intr-una.

Initial m-am opus bolii fiindca nu era conform programului stabilit anterior de mine. (Ih!) Cu cat eram suparata ca boala ma tine la pat, cu atat simteam ca ma lupt cu ea si ma simteam vlaguita.

Scoasa din toate activitatile, cu familia pe langa mine, m-am concentrat pe ceea ce simteam si primeam cu acceptare fiecare senzatie neplacuta a trupului, stiam ca ea este necesara si facea parte din etapele vindecarii.

Duminica, bucuroasa: "Ma pot ridica din pat!"

Activitati usoare, apoi trupul ma trimite din nou in pat.

Intr-un final, incropesc ceva de mancare, masa de duminica, fericita ca pot face asta, fiindca imi doream sa fim intreaga familie impreuna, in sufragerie.

Un gand:

"Invit-o si pe vecina de alaturi sa manance cu noi!" 

Ii spun sotului, in timp ce pregateam masa in sufragerie, cu un usor aer de sarbatoare. Simteam sa impart ceea ce facusem cu drag, asa, cu un trup arzand si cu moleseala musculara.

Despre vecina de alaturi:

Cand ne-am mutat in aceasta locatie am simtit nevoia sa fim singuri, sa impartim timpul nostru pretios numai cu familia noastra mare, formata din cinci membri. Nu cunostem si nu ne implicam prea mult in activitatile si relatiile acestei mici comunitati create de 25 de ani, scara blocului.

Dar, aceasta vecina singura, in varsta de 76 de ani era prietena buna cu doamna care a locuit in apartamentul nostru.

A suferit dupa plecarea lor si incerca sa lege o relatie cu noi.

In viata noastra agitata, aproape ca nu aveam timp sa raspundem solicitarilor ei. Cateodata evitam.

Apoi,

Ne-am oprit.

Simteam ca este ceva in neregula cu noi.

Ne-am facut analiza si am realizat ca aceasta femeie are nevoie de ajutor, noi credeam ca noi suntem prea ocupati, prea impovarati, prea agitati-implicati cu cei trei copii si activitatile pe care le aveam.

Ne-am oprit si am realizat ca a venit vremea sa raspundem solicitarii de ajutor, imprietenire, vorba, sustinere a unei batrane singure.

Ne-a impresionat povestea ei:

Vaduva de multi ani, are doua fete, una i-a murit la varsta de 19 ani, ar fi fost de aceeasi varsta cu mine, iar cealalta este plecata de mai mult de doua zeci de ani in Germania.

Un suflet, am gandit.

Sotul meu a fost cel care a legat discutii cu ea, iar eu eram pur formala, raspunzand solicitarilor ei, in timp ce alergam prin casa, in timpul putin, pe care cateodata simteam ca il pierd. El era destinat familiei mele.

O femeie singura. 

Viata si moarte.

Chiar nu mi-am pus aceasta intrebare, ce va face ea?

Era o vecina. Noi suntem noi in bloc, gandeam....

Si ea se apropia de noi, ea venea catre noi si lega relatia cu sotul meu. O femeie simpla, o mama ramasa fara copii.

O, Doamne!

Care-i sensul vietii?

Pentru ce, cine, de ce ne crestem copii?

Durerea mea acum rezoneaza cu situatia ei, nu ma gandesc la mine in postura de batrana, dar ma gandesc la parintii mei, la mama sotului.

O femeie singura care-si vede de viata si obtine atentia cu portia de la oricine, si pare OM bun...

Suna la usa ei, ora14.00.

Se aude muzica populara, ar putea sa doarma, gandim.

Sunam. Telefonul se aude langa usa de la intrare. Hm. Ea aude foarte bine cand sunam la usa. Sotul imi transmite ingrijorarea lui. Ii spun sa nu mai gandeasca aiurea, fiindca ma simt rau si numai la asa ceva nu m-as gandi.

Ii spun sa astepte. Posibil sa doarma.

Ora 19.40

Sunam din nou. Acelasi televizor mergand, aceeasi muzica populara, acelasi telefon langa usa.

"Li, eu simt ca ceva nu este bine"

Ma incapatanez sa cred ca al meu sot se panicheaza si sun la vecina din fata sa aflu despre batrana si daca stie unde este cheia. Stiam ca urma sa lase cuiva cheia. Nu stia.

Adrenalina ma scoate din starea in care ma aflam, uitasem de mine, uitasem de starea mea, ci pur si simplu am inteles sensul acestei stopari din activitatea mea, prin boala si de ce a trebuit sa fiu acasa.

Am simtit ca ceva este in neregula. Trebuia sa actionam. Aveam doar numele fostului proprietar al apartamentului nostru si in felul acesta am luat legatura cu fata din Germania. Nicio ruda disponibila in Romania care sa vina sa vada despre ce este vorba: sora la pat, frate batran si bolnav....

O....simteam ca se pierd atatia timpi importanti de care atarna viata unui om!

Simteam ca este ceva in neregula si eram legati la maini, nu aveam cheie.

Fata din Germania se pierduse la telefon, nu gasea solutii. Daca la inceput am spus ca nu ne implicam, ca suntem doar cei care sesizam o ingrijorare de-a noastra, acum simteam ca viata unui om ar fi putut fi scurtata fiindca se pierd timpi importanti, cand nimeni nu lua o hotarare.

Am luat-o noi.

Am sunat la 112.

Politie, pompieri, salvare, descarcerarea.

Usa sparta.

Copiii mei cu emotii.

O, cum am trait aceasta experienta in familie!

Iti multumim, Doamne, pentru ceea ce ai trimis spre noi, fiindca copiii mei au activat sentimentele nobile!

Fata cea mare deja era suparata ca politia nu vine mai repede, chiar daca aceasta batranica parea ca intra cateodata in intimitatea ei, in camera ei...

Fata mea a simtit sa spuna ca batrana traieste, sa exprime furie! Stia asta!

Sa isi exprime increderea in cainele ei care ar fi latrat daca ar fi simtit ca in peretele invecinat un suflet de om s-ar fi ridicat catre cer...

Baiatul cel mic a inceput sa se roage cu voce tare prin casa, sa alerge, sa il implore pe Dumnezeu sa ii mai lase viata vecinei lui:

"Fiindca era o batranica buna, care ii mai dadea cate o ciocolata, care vorbea frumos cu el" 

In asteptarea salvarii si a echipei de la 112 in casa noastra a fost o atmosfera pe care imi e greu sa o descriu acum...

Stiind cat de importanti sunt timpii pentru a avea sanse de resuscitare, ma controlam sa nu intru in panica, dar auzind stragatul plin de speranta al puiului mic, m-am dus langa el in dormitor si am stat amandoi in genunchi:

"Mami, spunem intai rugaciunea TATAL NOSTRU apoi ne rugam numai pentru ea!"

Copilul meu de sapte ani a preluat controlul! Da, el a facut un plan!

M-am conformat. 

Ce puteam face?

Noi, straini, in asteptarea echipei.

Daca ma cititi si faceti parte din echipa

SMURD, POMPIERI, POLITIE, JANDARMERIE

Va felicit din tot sufetul!

Prompti, umani, profesionisti!

Lucrurile se schimba in Romania.

Usa sparta prompt, fara pagube.

Batrana intansa in dormitor, cazuta peste un ghiveci de flori.

Pompierul:

"E aici, cred ca e moarta!"

Aprinde lumina, batrana reactioneaza.

Exista puls.

Geo din apartamaentul nostru vine alergand, uitand de frica lui de moarte:

"Mami, traieste?!"

"Da, iubire, slava Domnului! Du-te dincolo!"

Este asezata cu grija pe pat. Suspecta de accident vascular. Hipertensiva veche.

Sun fata din Germania imediat:

"Traieste" Plang. Plang?

Nu stiu cum te cheama, tu, un asistent de pe salvare, dar m-ai marcat!

"Bunica, draga, trezeste-te!

Bunica, draga, sarmana, ai cazut si te-ai lovit, dar vei fi bine!

Hai, bunica, ridica ochii, ca nu mai esti singura, suntem aici cu tine, te vom ajuta"

Aceste cuvinte spuse de un barbat, asistent SMURD, care facea primele manevre, care astepta sa se aplice protocolul de interventie, dar cu mana o mangaia pe frunte, ii stergea urmele de varsatura cu sange.

"Oh, mama, singura...." zise el, in timp ce eu imi retinem lacrimile.

Nu stiu cine este acest barbat, dar este un om care-si face cu drag meseria, care se afla in locul potrivit, care exprima sentimente si nu numai protocoale medicale.

Il ascultam in timp ce eram paralizata, in halatul meu de baie, de boala, uitand de mine, uitand ce sa fac, daca sa fac si cum sa fac ceva...

Priveam si imi venea sa plang.

"Oh..mama singura!!!!"

Da!!!!!

O mama singura, printre straini. NOI!

O mama careia i-a murit o fata la varsta de 19 ani, o mama care nu se poate bucura de grija fetei mari.

O, Doamne!!!!

De ce?

Care-i sensul vietii????????????

Pentru ce?

Am nod in gat si ma gandesc sa nu supar prin cuvintele mele, dar asta am simtit.

O femeie curata, care a avut grija de ea, se autogospodarea, dorea doar sa discute cu cate un vecin.

Fata ei plangea in hohote din Germania.

Ce sa faca? Ma intreba?

De ce am devenit EU, NOI cei care sa preluam situatia?

De ce noi?

De ce noi care avem parintii departe?

Accident vascular. Nu ne recunoaste, dar cel putin pare ca se misca cat de cat.

Transportata cu grija si dusa in salvare unde doi medici au mai stat 20 de minute in fata blocului sa o stabilizeze inainte de a pleca spre spital.

O conduc pana la salvare, in papuci de casa, halat si...simt ca pleaca singura. Ramane singura, a nimanui, in neant, spre spital.

Ar fi trebuit sa ma duc cu ea?

Aceasta intrebare nu imi dadea pace.

Dar cine sunt eu? Ma autodeleg, eu-un strain sa fac asta?

Aleg sa raman. Ii spun sotului ca nu ma simt impacata ca am lasat-o singura.

Nicio ruda dispusa sau disponibila sa mearga cu ea. Ohhh!

Cu gust de bucurie ca traieste, cu sentimentul de calm ca sotul meu a avut o buna intuitie, ne retragem spre casuta noastra, la ora 22.30.

De ce aceasta experienta cu noi?

Ce avem de invatat din asta? 

Care este sensul acestei intamplari in familia noastra?

Ne strangem cu totii in sufrageriel, toti cinci si povestim.

Suflete de copii, care nu s-au temut si si-au dorit sa ajute.

Suflete de copii, care au deschis subiectul despre bunicii lor, despre noi, cei care vom deveni bunici.

Aceasta experienta ne-a pus pe ganduri, pe noi si copiii nostri.

Am vazut in ochii copiilor nostri ca si ei se tem ca ne pot pierde candva, au realizat ca este bine sa fim aproape si mai mult, sa facem un plan astfel incat sa fim aproape de batranii noastri.

O noapte in care am luat pumnul de pastile (glumesc, nu atat de multe, dar am luat!) fiindca urma o zi in care planificasem sa merg dimineata la spital, apoi cursuri, apoi maternitate, apoi iar cursuri.

De regula, ceea ce-mi propun cu trupul meu, reusesc. Reusesc sa-mi educ trupul sa reziste, cred in autodepasire, dar....

Toata noaptea ne-am framantat, am visat, am simtit.

Plecam dimineata la spital, dupa ce trimitem copiii la scoli. Incep sa tusesc rau daca vorbesc, durere de cap.

M-am lasat in mana destinului.

Nu-i corect sa fiu in contact cu gravide, mamici sau bebelusi in aceasta stare. Eu pot, fizic, dar fata de ele nu este corect. Anulez, reprogramez.

Dar,

Se pare ca drumul meu era altul stabilit dinainte pentru astazi.

Batranica se afla intr-un salon, legata de pat, era foarte agitata, sedata si cu pareza pe o parte, accident vascular.

Peste noapte nimeni nu stia ce-i cu ea, in aceasta sectie intotdeauna exista insotitori. Ea era singura.

O...constiinta mea!

Discut cu medicul, cu tot personalul medical, aflu ce ii trebuie, raman cu ea. Pareza, nu ne recunoaste, chip trist. Ma intorc mai tarziu.

Hm, mi se rupe inima.

Sarmana mama! Singura, a nimanui, cu o fata la mii de kilometrii distanta care nu stia ce sa faca.

Ma simt neputincioasa.

De ce eu, Doamne, in aceasta situatie? 

Sa mai spun ca imi era rau? 

Nu. 

Acesta era sensul.

Inchei si mi-as dori sa citeasca toti tinerii care au plecat de acasa pentru un viitor, toti cei care ganditi sa plecati de acasa.

Of, ajuta-ma, Doamne, sa am cuvintele, astfel incat sa pot transmite ceea ce simt!

In lista mea sunt multi parinti tineri,

Tineri care incearca sa isi creeze un viitor, care isi cauta sensul in viata: casa, bani, masina, serviciu, scoli copii.

Noi, tinerii, suntem atat de centrati pe nevoile noastre incat mereu suntem cei care avem nevoie sa fim sprijiniti de parintii nostri, parintii nostri in putere. Chiar mama mea insista sa vina sa ma ajute, stiind ca nu imi revin.

Asa am invatat, ca parintele nostru sa ne fie sprijinul,

Dar vine vremea cand viata ne poate forta sa vedem mai mult decat nevoile noastre imediate si as sugera sa putem sa privim mai mult decat ceea ce simtim noi astazi, noi parintii cu copiii nostri, 

Sa putem vedea unde va fi locul parintilor nostri cei batrani si neputinciosi, care vor "cersi" o mica atentie verbala de la vecina prea ocupata, de la vecinul care alearga pentru propria casa si proprii copii...

Oare putem vedea in viitor?

Putem noi sa includem in alegerile noastre si cum putem sa ii ajutam pe parintii nostri? Pot face ei asta singuri? Cat timp?

Ai cui raman parintii nostri cand se vor transforma in omuleti care au nevoie de ajutor mai mult decat copiii nostri?

Ma doare tare inima. Pe noi ne doare.

Am fost aici cu un sens.

Sunt aici cu un sens.

Copiii mei au trecut alaturi de noi prin aceasta experienta cu un sens.

Tu cel, cea care ma citesci, esti aici cu un sens?

Cu drag,

Cu mult drag,

Am scris.

Liliana Tudose